Orice titlu vrea cititorul

Ce ciudata este viata…cum te intoarce si te suceste si nu stii, de cele mai multe ori, de ce? De ce nu te lasa, sa fii, asa cum esti in fiecare zi, monoton, monocrom? Fara spasme? fara abisuri sau culmi?
De ce auzul unor armonii te poate atinge in cele mai ascunse unghere ale sufletului tau? De ce nu poti sa ascunzi acele locuri, pentru ca nimeni, niciodata sa nu te poata rani?
Care este lectia pe care trebuie sa o invat de data aceasta? Si mai ales de ce?
Am obosit!
Viata..nu-mi mai demonstra cat gresesc…intinde-mi o mana de ajutor, sau doar ignora-ma..lasa-ma sa fiu monotona, monocroma

Pentru cei care se mai pot indragosti…

Pentru cei care mai simt, mai cred, mai viseaza, mai doresc…

The Unbearable Lightness of Being

Astazi stau fata in fata cu mine. Citesc o carte…m-a absorbit din prima secunda…The Unbearable Lightness of Being…parca si titlul este sugestiv…
Am gasit un pasaj pe care vreau sa ti-l impartasesc…este acel adevar atat de simplu pe care mereu l-am intuit, dar caruia nu i-am gasit expresia decat acum…

“Must it be? It must be! (Muss es sein? Es muss sein!) [...] Beethoven’s ‘difficult resolution’ may be construed as a ‘heavy’ or ‘weighty resolution’. The weighty resolution is at one with the voice of Fate (‘Es muss sein‘); necessity, weight, and value are three concepts inextricably bound: only necessity is heavy, and only what is heavy has value”

Adica? Valoarea lucrurilor pe care le facem, a deciziilor pe care le luam, sta in greutatea/dificultatea lor…hotararile usoare sunt efemere, nu au nici o valoare. Hotararile grele, care cer implicare totala, care sunt necesare, sunt cele care conteaza, sunt cele care iti vor marca destinul.
Gandindu-ma in urma, deciziile pe care le-am luat greu, pe care am fost nevoita sa le iau, au fost cele care m-au marcat, care au dat valoare existentei mele. Si ele sunt si destinul tau…
“Greutatea” este cea care ne ne tintuieste de pamant, de realitate. Altfel existenta noastra ar fi precum aerul….atat de usor , atat de insesizabil…
Recunosc, mi-e frica de aceste ‘decizii grele’, dar, stiu in acelasi timp, ca doar ele ma vor duce mai departe.

DANCE, DANS, DANZA, TANZ

M-am tot gandit daca sa scriu sau sa nu scriu acest post. Pana la urma, de ce nu…mi-am spus?
Aseara am participat la flash mob-ul organizat la Cluj Napoca. Cel mai mare flash mob care a fost organizat in Romania, se spune.
Nu stiu daca a fost sau nu asa…probabil timisorenii sau iesenii sau constantenii se vor inghesui sa faca unul si mai mare.. oricum nu cred ca este important care este mai mare, ci, mai important decat atat este ceea ce reprezinta el…
Oare stim cat este de greu sa aduni la un loc 400 de persoane? cat e de greu sa aduni la un loc 100 de persoane..sau chiar 20..???
Dincolo de discutiile care se isca pe marginea calitatatii efective a dansului, a faptului ca este un eveniment imitat, neoriginal, a faptului ca moartea lui MJ a devenit un eveniment comercial care aduce multi bani in buzunarele beneficiarilor ramasi in viata, dincolo de toate aceste lucruri am vazut 400 de oameni, mai mult sau mai putini tineri, care pentru 2 minute au reusit sa se uneasca si sa creeze un MOMENT.
Timp de 2 minute, mizeria si tristetea, non-valoarea acestei societati manelizate in care traim, au disparut, si am trait un eveniment demn de un oras occidental..
Oricare dintre noi, daca am fi fost martorii acestui flash-mob intr-un oras occidental am fi ramas uimiti, incantati…ei da, ne-am fi spus…astia stiu sa faca si altceva decat manelistii nostri!
Dar fiind pe plaiuri mioritice, unde suspiciunea si reducerea la zero a oricarui lucru cu care nu am avut de-a face, este la ordinea zilei, nu putem sa privim cu ochi buni…nu-i asa?
Hai sa le spunem ca au fost penibili, ca nu stiu sa danseze, ca sunt comerciali, ca sunt fani MJ doar pentru ca este cool…
De ce am aprecia efortul, bucuria, de ce am vedea partile frumoase, cand noi, romanii suntem invatati sa vedem doar ceea ce este negativ si sa aruncam cu mizerie?
Cred ca avem nevoie de mai multe MOMENTE de acest gen… avem nevoie sa fim fericiti, sa vedem si partea frumoasa a lucrurilor!!
Cred ca dansul ne poate ajuta sa realizam acest lucru…
Eu dansez!

Q&A

- De ce existam? intreaba Cineva.
- Pai pentru ca…., incearca sa-i raspunda Interlocutorul
- Nu inteleg de ce trebuie sa gasim un raspuns la intrebarea asta, i-o taie scurt Cineva

Pai pentru ca altfel, anulezi insasi valoarea intrebarii pe care ti-ai pus-o..
A pune intrebari, cred eu, are o valoare doar in masura in care esti capabil sa cauti si sa formulezi un raspuns. Asa inteleg eu cunoasterea. Cine isi pune intrebari despre un anumit subiect si apoi se intreaba de ce trebuie sa gaseasca un raspuns la intrebarea respectiva, isi anuleaza prima intrebare. Pentru ca…daca si asa nu trebuie sa gasesc un raspuns…la ce bun sa ma mai intreb….?
Stiu ca a gasi un raspuns la o intrebare, nu inseamna a descoperi Adevarul. Stiu ca orice raspuns genereaza alte intrebari. Asa evoluam, asa intelegem mai multe, asa cunoastem, experimentam…
Insa raman la judecata de la inceput: o intrebare la care nu se incearca macar a se gasi un raspuns are valoare nula…este degeaba…popular spus….fiindca nu ne duce mai departe…ramanem in acelasi loc..

Ma puteti convinge ca e altfel?
Stiu…nu-mi spune… “Dar de ce trebuie sa te conving?”….

problema de fond a existentei mele – drumul spre “beci”

Scriiturile prietenei mele ma inspira si ma inhiba totodata…asa-i, vorba cuiva, vesnica dilema feminina…nu putem alege niciodata…”asta-i atitudinea care te duce in beci” imi spune un prieten.
Are dreptate…nu stiu ce sa aleg, nu pot sa aleg… astept mereu o forta exterioara care sa vina sa imi rezolve problemele pe care le am – eu cu lumea, eu cu mine – sa imi aseze viata in ordine, sa imi spuna “Iata! Acesta este drumul tau!”.
Din pacate acest lucru nu se intampla niciodata…sau nu in felul in care ne inchipuim sau ne dorim noi. Adevarul trist si crud, este ca fiecare este responsabil de viata lui. Stiu, de multe ori vorbesc despre fatalitate si predestinare, despre imposibilitatea noastra de a schimba ceva din traseul pe care am fost programati sa mergem. Dar nici eu nu cred intru totul ceea ce spun…”dar daca…” rasuna vocea interioara, “dar daca nu este asa…? dar daca eu, si singura eu sunt VINOVATA de mine?”. Dar pentru ca ceea ce ar decurge dintr-o astfel de concluzie este prea dureros pentru ego-ul meu, imi scutur capul, ca sa alung gandurile si imi spun, “nu, nu se poate…este un dat ce nu poate fi schimbat oricat as incerca”. Ciclic, procesul se repeta, iar eu nu ma pot hotari daca sunt sau nu stapana pe viata mea. Ar trebui sa vina cineva sa imi spuna exact cum sta treaba. Ce trist…

- Stii, cred ca m-am indragostit!
- Serios? De cine?
- De Dragoste!
- Nu inteleg nimic! Cum adica, te-ai indragostit de dragoste?
- Nu stiu cum, stiu doar ca asa s-a intamplat.

sau…din nou despre iubire

Despre prietenie

Ce inseamna prietenia si pana unde merge ea?

Daca ar fi sa judecam dupa aforisme celebre si motto-uri, atunci inseamna ca prietenia este cea mai frumoasa relatie interumana, depasind cu mult relatia dintre iubiti, amanti, datorita prezumtiei de dezinteresare si sinceritate de care se bucura acest concept. Dar daca ar fi astazi sa facem o analiza introspecta, putem sa afirmam cu mana pe inima ca prietenia pe care o simtim pentru cei din jurul nostru este sincera si dezinteresata? Suntem pregatiti sa acceptam orice vine de la prietenii nostri si sa le dam orice ne cer?

Adesea ne suparam pe ei, adesea nu-i intelegem. De cele mai multe ori nu ne convine cand ne arata defectele si pun mana pe rani deschise. Poate asteptarea cea mai mare de la un prieten, este sa te laude mereu, iar atunci cand, in numele prieteniei ce ti-o poarta, te acuza, te simti ranit. Dar in acelasi timp cum sti daca acel prieten, prin critica dura pe care ti-o face, iti vrea intr-adevar binele si nu urmareste sa te jigneasca, sa te umileasca in numele unei frustrari inhibate?

Eu imi iubesc prietenii, pe fiecare dintre ei. Ma definesc, ma implinesc. Cand sunt departe de ei sufar, cand sunt aproape ma simt linistita. Parerea lor conteaza intr-adevar.  Si chiar daca nu sunt de fiecare data de acord cu ceea ce fac, cu ceea ce spun, nu voi accepta niciodata sa fie huliti, jigniti, injurati. Ii respect si ii admir, pentru ca sunt deosebiti, pentru ca sunt ai mei!

Despre iubire

Am auzit aseara ca nu mai este la moda sa scrii despre orice, ca, cele mai bune bloguri sunt axate pe cate un subiect, care este apoi dezbatut si rasdezbatut pana la epuizare.
Asa ca eu imi propun un blog despre iubire, manifestata in toate formele si intensitatile ei. De ce? Pana la urma, de ce nu? Intre a fi suparat, stresat, frustrat si a fi optimist, indragostit de viata si de oameni, aleg varianta a doua.

“Lăsaţi orice speranţă frustrare, voi cei ce intraţi aici”, si aduceti cu voi sentimente nobile, ganduri frumoase si trairi inalte.

Haide sa vorbim despre iubire asa cum o vedem, traim, cunoastem. Poate asa ne va fi mai usor…

Cantec de nunta maramuresan

Cantec romanesc pentru suflet