Scriiturile prietenei mele ma inspira si ma inhiba totodata…asa-i, vorba cuiva, vesnica dilema feminina…nu putem alege niciodata…”asta-i atitudinea care te duce in beci” imi spune un prieten.
Are dreptate…nu stiu ce sa aleg, nu pot sa aleg… astept mereu o forta exterioara care sa vina sa imi rezolve problemele pe care le am – eu cu lumea, eu cu mine – sa imi aseze viata in ordine, sa imi spuna “Iata! Acesta este drumul tau!”.
Din pacate acest lucru nu se intampla niciodata…sau nu in felul in care ne inchipuim sau ne dorim noi. Adevarul trist si crud, este ca fiecare este responsabil de viata lui. Stiu, de multe ori vorbesc despre fatalitate si predestinare, despre imposibilitatea noastra de a schimba ceva din traseul pe care am fost programati sa mergem. Dar nici eu nu cred intru totul ceea ce spun…”dar daca…” rasuna vocea interioara, “dar daca nu este asa…? dar daca eu, si singura eu sunt VINOVATA de mine?”. Dar pentru ca ceea ce ar decurge dintr-o astfel de concluzie este prea dureros pentru ego-ul meu, imi scutur capul, ca sa alung gandurile si imi spun, “nu, nu se poate…este un dat ce nu poate fi schimbat oricat as incerca”. Ciclic, procesul se repeta, iar eu nu ma pot hotari daca sunt sau nu stapana pe viata mea. Ar trebui sa vina cineva sa imi spuna exact cum sta treaba. Ce trist…
